Terenul agricol, în special cel din zonele cu potențial pedoclimatic ridicat și cu posibilități de irigare, este ultimul și poate cel mai valoros activ pe care îl vinde România azi, parcă în disperare de cauza, ca o țară sub-dezvoltată africană.
În perspectiva creșterii populației globale, a accesului la un sistem de alimentație rațional a tot mai multor țări emergente, în special cele din grupul BRIIC și a spectrului unei crize alimentare, terenul, cel mai valoros activ al unei țări după resursa umană, este din ce în ce mai căutat.
România, după două decenii de tranziție, nu a reușit să-și pună în valoare și să fructifice terenul agricol, prin legislație, organizare și finanțare adecvată, cu siguranță unul dintre cele mai productive din Europa. Lipsa de viziune și o strategie adecvată a guvernanților din ultimele două decenii, ce au dus la scoaterea în afara circuitului economic a unei părți mari din averea funciară, a privat poporul român de una dintre avuțiile importante și de care acesta era legat istoric.
Din aceste motive, valorile de tranzacție între 1.500-3.000 euro/ha sunt unele dintre cele mai mici din lume, având în vedere potențialul, poziția și facilitățile oferite de o țară europeană.
De fondul funciar românesc sunt interesați în special fonduri de pensii, bănci sau investitori pe termen lung, care pe fondul unei perspecive inflaționiste inevitabile, urmare a crizei financiare, văd în acesta o investiție profitabilă, atât prin potențialul de creștere a valorii intrinseci, dar mai ales prin cel al producției agricole care va fi din ce în ce mai căutată.
Ce trebuie știut este că într-o economie de piață globală, activele valoroase ajung în mâna celor mai iscusiți investitori, cu abilități de a le pune în valoare și a le face profitabile. Ce ne-ar mai rămâne de făcut este să creăm un cadru legislativ și un sistem impozabil adecvate pentru ca terenul deținut de acești investitori să producă, iar profiturile obținute din utilizarea sa să ajungă la bugetul de stat și așa vlăguit.